George Gershwin

Cine? Cinema!” la www.ClasicRadio.ro

Duminică, 21 iunie, de la ora 10:00, cu Luminiţa Boerescu

(în reluare, seara, de la ora 18.00 şi 24:00)

Este sau nu Gershwin un geniu al Broadway-ului? Greu de răspuns, pentru că există un adevărat “caz”  Gershwin, în interiorul galaxiei muzicii clasice; prin compoziţia sa “Porgy and Bess” el se situează la liziera unor diverse domenii. Pe de o parte, autor de muzică clasică, dar, pe de altă parte, în egală masură, creator de varietăţi, el este compozitor de comedii muzicale dar şi a ceva în plus, care pleacă din jazz, fără a fi jazz şi care nu are încă nume…!? Acest meteorit muzical, care a murit ceva mai bătrân decât Mozart, nu ar putea fi acceptat în confreria marilor compozitori al secolului XX, alături de  Ravel, Schoenberg sau Prokofiev, dar el nu aparţine în totalitate nici categoriei de compozitori din care fac parte Irving Berlin sau Cole Porter. Spre deosebire de  Ravel sau Prokofiev, ar fi greu de realizat un catalog complet al lucrărilor pentru pian solo sau două piane compuse de Gershwin, pentru că există, pe lângă versiunile originale, trascrieri autentice, numeroase aranjamente cu extrase muzicale sau piese adaptate, realizate de compozitor sau de colaboratorii săi. S-a născut la 26 septembrie 1898, la New York, Brooklyn. Părinţii săi, Moishe şi Rose Gershowitz, părăsiseră Rusia, de teama progromului şi a ghetto-urilor. Copilăria săracă a micuţului Jacob Gershowitz, seamănă cu un film de Chaplin. Copil dificil, nu a fost un pianis precoce, pentru că nu a avut pian, dar când a avut unul, a devenit nebun după exerciţiile de virtuozitate şi improvizaţii. Excelentul pedagog – Charles Hambitzer, care-i dă o solidă formaţie muzicală, alături de Edward Kileny, care îl iniţiază în tainele compoziţiei sunt cei doi profesori care-l formează pe George Gershwin. Cariera muzicală şi-a început-o la vârsta de 15 ani, ca pianist şi acompaniator al lui Tin Pan Alley. Aici improvizează adesea broderii muzicale în jurul cântecelor editate de casă, pe care este obligat să le cânte în faţa publicului. Îşi va aduce mai târziu aminte de aceste improvizaţii, când va publica George Gershwin’s Songbook, o serie de partituri formată din improvizaţii ale propriilor teme. Tot în această perioadă înregistrează numeroase “rulouri”, pentru pian mecanic. Va mărturisi mai târziu că această activitate l-a ajutat în creaţia sa pianistică, favorizand jocul articulat, precis şi pulsaţia ritmică (irezistibilă, susţin criticii). Când a încercat să-şi prezinte primele compoziţii la Remick, i s-a reproşat: “tu eşti un pianist, nu un compozitor, avem destui compozitori la dispoziţie!”. Max Dreyfus, proprietarul casei T. B. Harms Co., este cel care îi permite să aibă primele succese, începând cu  Swanee,  în 1919, apoi I got Rhythm, Someone to watch over me, The man I love, Lady be good , dar şi They can’t take that away from me. A compus majoritatea operelor sale împreună cu fratele său, textierul  Ira Gershwin, un adevărat alter ego al compozitorului. Stilul săi propriu este inspirat nu numai din jazz, deşi este evidentă influenţa de ragtime, adusă la zi de  Scott Joplin, dar şi de toată muzica americană, chiar şi de cea populară, existând tendinţa întoarcerii spre istoria proprie a Statelor Unite, spre patrimoniul său cultural, făra a uita de muzica evreiască klezmer. Muzica exprimă de fapt bucuria de a trăi şi formidabilul dinamism al Americii anilor`20. Faima sa începe să se facă cunoscută, mai ales ca autor de cântece şi comedii muzicale. Vizitează Londra şi Paris-ul. Acum realizează lucrarea sa cea mai cunoscută-Rhapsody in Blue (1924), care avea să marcheze o adevărata cotitură în cariera compozitorului.Şefului de orchestră Paul Whiteman, care reunise o formaţie de jazz simfonic, i se datoreză scrierea Rapsodiei. Acesta anunţa deja creaţia, deşi nicio notă muzicală nu era scrisă! Deşi nu avea experienţa compoziţiilor pentru orchestră, Gershwin compune Rapsodia albastră într-o lună! Ferde Grofé transfromă versiunea originală pentru 2 piane într-un veritabil concert de pian şi orchestră mică, pentru 23 de muzicieni, cu un stil sclipitor, tipic american, prcticat de altfel de orchestra lui Whiteman. Rapsodia nu era jazzy, dar temele sale aminteau de temele populare americane, iar tema lirică, caldă, asemenea blues-urilor, amintea chiar de unele reverie romantice slave. Titlul Rhapsody in Blue face mai degrabă referinţă la o asociere de sunete şi de culori, decât la un blues propriu-zis. Partiţia pentru pian, a fost aproape improvizată de Gershwin şi adăugată ulterior, demonstrând marea agilitate şi talentul de improvizator deţinut de Gershwin. În timp, Rapsodia albastră a tot evoluat! În 1926 Grofé realizează o versiune pentru o orchestră mare, iar în 1942 realizează încă una…Ea a cunoscut un incontestabil renume internaţional, care l-a surprins şi pe autorul ei, care, datorită acestei lucrări, a depăşit simplul domeniu al variete-ului, trecând la un eşalon superior, pentru că, în 1925, Walter Damrosch, directorul  Filarmoncii din New York, îi comandă o lucrare nouă- Concertul pentru pian în fa major, reorchestrat chiar de Gershwin, care abordează din ce în ce mai serios domeniul muzicii clasice. El operează o sinteză foarte personală între elementele americane care stau la baza muzicii sale şi un stil post romantic internaţional, marcat de o apropiere de muzica rusească (Ceaikovski, Rahmaninov) şi de neo-clasicismul francez (Ravel, Milhaud). Nu e de mirare că Ravel a fost impresionat de acest concert. În perioada următoare, compozitorul reia scrierea de cântece, printre care – Oh, Kay ! Funny Face, Strike up the Band, Rosalie- sunt cele mai cunoscute.  Începe chiar să picteze, dar nu abandonează nici muzica, pentru că scrie şi Trei preludii pentru pian (de fapt şase, dar numai trei au fost publicate), compuse pentru a servii ca intermedii la un concert pe care Gershwin îl dă cu cântăreaţa Marguerite d’Alvarez, la New York. Ele s-au bucurat de un real succes, în diverse transcripţii. Chiar şi Arnold Schoenberg le-a orchestrat, deşi cei doi compozitori sunt la antipozii universului muzical. În viaţa de zi cu zi, cei doi se stimau, jucau adesea tenis, iar Gershwin a pictat un portret al lui

Arnold Schoenberg. În 1928, cu ocazia  unei noi vizite la Paris, Gershwin are ideea poemului simfonic An American in Paris. Scrie mai întâi versiunea pentru pian, pe care o orchestrează apoi singur. Continuă să compună cântece şi comedii muzicale (Show Girl, Girl Crazy, Of Thee I Sing), deşi criza economică lovea peste tot! În 1932, editorul său, Simon & Schuster, are ideea de a publica o selecţie de aranjamente musicale ale unor melodii din spectacolele lui Gershwin. În fiecare din aceste cântece, compozitorul aplică acelaşi principiu: pornind de la linia melodică a piesei musicale, el extrage variaţiuni printr-o ornamentaţie virtuoasă, dar care nu permit niciodată dispariţia temei, metodă comparabilă cum felul în care Bach, de exemplu, plecând de la linia melodică sobră a unui coral luteran, compunea un preludiu pentru orgă…De altfel, Gershwin aspira să intre în rândul compozitorilor de muzică clasică, iar compoziţia sa The Second Rhapsody , pentru pian şi orchestră, comandată de  Serge Koussevitzky, din 1934, este realizată în acest spirit. În acelaşi an realizează Variaţiunile pentru pian şi orchestră, la I Got Rhythm, o scurtă piesă concertantă, într-un fals stil de improvizaţie, rafinat, dar care nu sufocă tema muzicală principală. Din 1932, se consacră activităţii sale cele mai importante, compoziţia operei Porgy and Bess, după un libret de DuBose Heyward  şi Ira. Dorea să se facă cunoscut şi în afara comediilor muzicale. Deşi lucrarea nu figurează în repertoriile teatrelor lirice, iar oamenii de culoare nu au apreciat felul convenţional în care au fost prezentaţi,  opera conţine fragmente deosebite, ca de exemplu sublimul Summertime, care a cunoscut mai multe transcripţii pentru pian. Compune apoi muzica pentru filme ca Shall We Dance şi A Damsel in Distress. Din păcate, moare în 1937, în câteva săptămâni, în urma unei tumori cerebrale şi a intervenţii chirurgicale de urgenţă…

Numele său apare, până în prezent, pe coloana sonoră a peste 565 de producţii cinematografice şi de televiziune, iar muzica sa, pe cât de jazzy, pe atât de clasică, rămâne nu numai ca un arhietip al muzicii americane, dar şi ca parte component a patrimoniului universal!